Există oameni care ocupă o funcție și oameni care îi dau unei funcții o viziune. Antoniu Zamfir pare să facă parte din cea de-a doua categorie. Manager și director general al Operei Române Craiova, doctor în Muzică și licențiat în Teologie, el își construiește parcursul profesional la întâlnirea unor lumi care, la prima vedere, par greu de așezat sub aceeași semnătură: arta, credința, educația și managementul cultural.
Format în spațiul academic al Universității Naționale de Muzică din București, unde a obținut atât licența, cât și doctoratul în Muzică, și apoi în cel teologic al Universității din Craiova, Antoniu Zamfir nu este doar un om al scenei, ci și un om preocupat de ceea ce se întâmplă dincolo de scenă: cum se formează gustul unui public, cum se construiește o comunitate culturală și, mai ales, cum poate o instituție de spectacol să iasă din propria ei zonă de confort pentru a deveni relevantă pentru un oraș întreg.
Atestarea ca manager cultural de către Ministerul Culturii și Patrimoniului Național completează un profil în care competența artistică se întâlnește cu disciplina administrativă. Iar proiectele pe care le asumă spun, poate cel mai limpede, povestea acestei viziuni. Unul dintre cele mai importante este Festivalul IntenCity: festival pe care îl definește înainte de toate drept un „proiect cultural”, ce depășește, în perspectiva sa, logica unui simplu eveniment muzical. Miza este educația culturală a publicului, dar și capacitatea unui oraș de a atrage oameni din afara lui, transformând cultura într-o formă de mobilitate, de întâlnire și, în cele din urmă, de turism cultural.
Astfel, într-o epocă în care instituțiile de cultură sunt obligate să-și redefinească relația cu publicul, Antoniu Zamfir propune, prin parcursul și proiectele sale, o întrebare esențială: mai poate exista performanță artistică fără o strategie de construire a publicului? Răspunsul său se citește nu doar în spectacole, ci într-o viziune managerială care încearcă să transforme cultura dintr-un produs consumat de un public deja format, într-o experiență capabilă să formeze, să atragă și să creeze apartenență.
La „Dialogurile Poetei” – despre muzică și management; despre responsabilitate culturală, despre publicul care trebuie câștigat și despre felul în care o instituție artistică poate deveni un reper pentru un oraș – stăm de vorbă astăzi cu Antoniu Zamfir.
1. Există întotdeauna un „prim moment” care poate deveni începutul unei vocații. Când a avut loc primul dumneavoastră contact cu muzica clasică?
Primul contact adevărat a venit în adolescență, în perioada liceului teologic. Muzica făcea parte în mod firesc din formarea noastră, aveam câteva ore de muzică în fiecare săptămână, iar primele întâlniri cu opera s-au petrecut tot atunci.
Paradoxal, nu a fost o revelație instantanee. Îmi amintesc că mergeam la spectacole fără să avem întotdeauna pregătirea necesară pentru a înțelege ceea ce urma să vedem. Or, opera este probabil cea mai complexă dintre artele spectacolului: muzică, teatru, literatură, mișcare, imagine. Dacă unui tânăr nu-i oferi câteva repere, există riscul ca el să rămână în fața unei lumi extraordinare fără să aibă cheia de intrare.
Fascinația a venit puțin mai târziu, când am început să descopăr singur această lume și să studiez cântul clasic. Poate tocmai de aceea, astăzi cred atât de mult în necesitatea educării publicului. Nu este suficient să pui cultura în fața omului; trebuie, uneori, să îl ajuți să descopere drumul către ea. Experiența mea personală mi-a demonstrat acest lucru.
2. Muzica clasică cere rigoare, dar și o formă aparte de sensibilitate. Ce v-a influențat cel mai mult parcursul: studiul muzicii sau întâlnirea cu scena?
Nu cred că le pot separa. Studiul muzicii mi-a oferit disciplina și instrumentele cu care să înțeleg construcția unei opere, relația dintre partitură, interpret și public. Scena, în schimb, mi-a arătat că toate aceste cunoștințe trebuie să capete viață.
Poți analiza o partitură în cele mai mici detalii, dar în momentul în care se ridică cortina intervine ceva ce nu poate fi învățat exclusiv din cărți: energia dintre artiști și public. Atunci înțelegi dacă ceea ce ai construit funcționează cu adevărat.
Probabil că studiul m-a învățat să caut rigoarea, iar scena m-a învățat să nu confund rigoarea cu rigiditatea. Arta vie presupune și risc, intuiție, capacitatea de a simți momentul. În activitatea mea de astăzi încerc permanent să păstrez acest echilibru.
3. În spatele unui spectacol care pare firesc se află, de multe ori, luni de muncă și zeci de decizii. Care a fost, în opinia dumneavoastră, cel mai complex proiect pe care l-ați coordonat până acum și de ce?
Dacă vorbim despre amploare, durată și numărul de componente care trebuie puse în mișcare simultan, IntenCity este fără îndoială unul dintre cele mai complexe proiecte pe care le-am coordonat.
Un festival de această dimensiune nu înseamnă doar alegerea unor artiști. Înseamnă contracte internaționale, producție tehnică, infrastructură, securitate, transport, cazare, acreditări, comunicare, relația cu partenerii, sincronizarea unor echipe foarte mari și, peste toate acestea, responsabilitatea față de zeci de mii de oameni care trebuie să se simtă bine și să fie în siguranță.
Dar complexitatea cea mai interesantă, pentru mine, este alta: IntenCity a obligat o instituție de operă să gândească dincolo de granițele sale tradiționale. Opera Română Craiova organizează din anul 2022 un festival în care coexistă genuri și generații foarte diferite. Asta presupune să înțelegi publicuri pe care o instituție lirică, în mod obișnuit, nu le întâlnește în aceeași măsură.
Din acest motiv nu privesc IntenCity doar ca pe un mare eveniment muzical. Îl privesc ca pe un proiect cultural și de dezvoltare a publicului. Iar această dimensiune îl face, poate, și cel mai provocator.
4. Cultura nu mai poate aștepta să fie căutată. Trebuie să caute publicul. Cât de mult trebuie să se reinventeze un manager cultural pentru a-l câștiga?
Permanent. Nu cred că un manager cultural își poate permite să considere că a găsit o formulă definitivă. Publicul se schimbă, orașul se schimbă, modalitățile în care oamenii comunică și își petrec timpul se schimbă, iar instituțiile trebuie să înțeleagă aceste transformări.
Există însă o diferență importantă între a te adapta publicului și a alerga după public. Nu cred că soluția este să coborâm standardul artistic pentru a deveni mai accesibili. Cred că trebuie să găsim forme mai inteligente prin care valoarea să ajungă la oameni.
Uneori asta înseamnă să ieși din sala tradițională de spectacol, alteori să creezi proiecte crossover, să comunici într-un limbaj diferit, să mergi spre generațiile foarte tinere sau să pui alături universuri muzicale care aparent nu au nimic în comun.
5. Organizarea unui festival de amploarea IntenCity presupune, dincolo de viziunea artistică și de obiectivele culturale și turistice, o serie de provocări logistice și operaționale complexe. Pentru ediția de anul acesta, care a fost provocarea care v-a pus cel mai mult la încercare?
Ediția din acest an ne-a pus în fața unei provocări diferite de cele din anii precedenți: să păstrăm continuitatea și identitatea IntenCity într-o formulă complet nouă.
IntenCity Classical Edition este construit exclusiv cu sprijinul sponsorilor și partenerilor noștri. Din acest motiv, a trebuit să regândim formatul, dimensiunea și conținutul proiectului și să transformăm o constrângere într-o oportunitate artistică. În loc să încercăm să reproducem, la scară mai mică, festivalul din anii trecuți, am preferat să construim un concept distinct.
Așa s-a născut ideea unei ediții în care universul IntenCity să se întâlnească mult mai direct cu identitatea Operei Române Craiova. Avem proiecte crossover, artiști proveniți din zone muzicale foarte diferite și componentă orchestrală. Pentru mine, aceasta este și o demonstrație a maturității unui proiect: să poată evolua atunci când circumstanțele se schimbă, fără să își piardă personalitatea.
Provocarea a fost, așadar, nu doar logistică. A fost una de creativitate managerială: să găsim formula prin care IntenCity să continue și, în același timp, să ofere publicului ceva ce nu a mai văzut la edițiile precedente.
6. Publicul are preferințe muzicale foarte diferite. Cât de dificil a fost să construiți LineUp-ul din acest an, astfel încât să mulțumiți cât mai multe categorii de public și, în același timp, să aduceți și ceva nou?
Anul acesta am pornit puțin diferit. Nu ne-am propus să construim diversitatea printr-un număr foarte mare de artiști sau de genuri, ci prin întâlnirea dintre lumi muzicale.
Puya, într-o formulă urban-simfonică, este un exemplu foarte bun: un artist cu o identitate extrem de puternică intră în dialog cu sonoritățile unei orchestre. Irina Baianț vine cu un alt tip de construcție, în care vocea lirică, spectacolul și elementele contemporane se întâlnesc, iar Alexandra Căpitănescu reprezintă la rândul său o generație și o energie artistică diferite.
Cred că noutatea nu mai vine neapărat din a pune pe același afiș cât mai multe nume, ci și din a crea contexte în care artiști cunoscuți pot fi descoperiți altfel.
Acesta este, de fapt, principiul IntenCity încă de la început: nu vrem să îi spunem publicului ce trebuie să asculte. Vrem să îl facem suficient de curios încât, venind pentru un artist pe care îl cunoaște, să plece descoperind încă unul.
7. Un festival poate aduce mii de oameni împreună, dar adevărata performanță este să-i faci să revină. Care este acel lucru care ați vrea să rămână în memoria publicului după IntenCity?
Sentimentul că au trăit ceva ce nu putea fi trăit în același fel în altă parte.
Artiștii sunt esențiali, producția este esențială, atmosfera este esențială, dar peste ani nu cred că oamenii își vor aminti fiecare detaliu al unui program artistic. Își vor aminti cum s-au simțit. Cu cine au venit, ce au descoperit, ce melodie au cântat împreună cu alte mii de oameni, cum arăta orașul în acele zile.
Mi-aș dori ca IntenCity să rămână asociat cu Craiova într-un mod natural. Să existe oameni care spun: „mergem la Craiova pentru IntenCity”, așa cum merg într-un oraș pentru un festival, pentru un muzeu sau pentru o experiență culturală pe care nu o pot găsi în altă parte.
În momentul acela nu mai vorbim doar despre succesul unui festival. Vorbim despre construirea unei identități culturale și despre turism cultural.
8. Un oraș cultural nu se construiește printr-un singur eveniment, oricât de mare ar fi acesta. Ce alte proiecte pregătește Opera Română Craiova pentru publicul său?
Chiar aceasta este ideea pe care încercăm să o susținem: cultura nu trebuie să existe în câteva vârfuri de audiență pe parcursul unui an, ci să creeze continuitate.
Imediat după IntenCity Classical Edition începe cea de-a XIX-a ediție a Festivalului Internațional „Elena Teodorini”, iar anul acesta avem o responsabilitate cu totul specială, pentru că marcăm centenarul trecerii în eternitate a Elenei Teodorini.
Între 27 septembrie și 19 noiembrie propunem un program amplu, cu operă, operetă, concerte, cercetare muzicologică, proiecte dedicate tinerilor artiști și producții speciale. În program se regăsesc titluri precum Il Trovatore, Tosca, Don Carlo și Văduva veselă, Elena Teodorini Academy, coordonată în această ediție de soprana Nelly Miricioiu, o expoziție de costume și fotografii și, la final, un eveniment cu o semnificație aparte: premiera absolută a operei în concert Elena, de Emanuele Stracchi, un compozitor italian care, din respect pentru personalitatea marii artiste, a decis că scrie această lucrare gratis și să cedeze drepturile de autor, exclusiv instituției noastre.
Aceasta este, de altfel, direcția în care cred: un oraș cultural are nevoie simultan de spectacole de repertoriu, de proiecte experimentale, de evenimente cu mare vizibilitate și de programe prin care își păstrează și își valorifică memoria.
9. Centenarul Elenei Teodorini nu este doar un moment aniversar, ci o invitație de a redescoperi o personalitate care a făcut istorie în lumea operei. Cum se regăsește moștenirea sa în această ediție a Festivalului Internațional „Elena Teodorini” și care sunt spectacolele sau momentele prin care v-ați propus să o readuceți în atenția publicului de astăzi?
Am dorit ca acest centenar să nu fie unul pur comemorativ. Cel mai potrivit omagiu pentru o personalitate de dimensiunea Elenei Teodorini este ca moștenirea ei să producă, și astăzi, artă, cercetare și formare.
Elena Teodorini a fost nu numai o mare voce a timpului său și prima soprană română care a cântat pe scena de la Scala din Milano, ci și un pedagog profund preocupat de generațiile care veneau după ea. De aceea, mi se pare foarte important că ediția centenară privește în ambele direcții: către memoria ei și către viitor. Festivalul însuși a fost creat pentru a-i cinsti personalitatea și rolul în arta lirică.
Avem o Conferință Internațională de Muzicologie, avem Elena Teodorini Academy și masterclass-ul susținut de Nelly Miricioiu, avem marile titluri ale repertoriului liric, dar și o expoziție de costume și fotografii care readuce publicului dimensiunea vizuală și istorică a acestei personalități.
Iar punctul culminant mi se pare premiera absolută a operei Elena, de Emanuele Stracchi, pe 19 noiembrie. Faptul că, la o sută de ani de la dispariția ei, numele Elenei Teodorini nu este doar rostit într-un discurs aniversar, ci devine materia unei opere noi mi se pare cea mai frumoasă formă de recuperare a memoriei.
Memoria culturală rămâne vie numai atunci când reușim să o transformăm în experiență pentru generația de astăzi.
10. Un manager cultural trebuie să gândească simultan cu mintea administratorului și cu sensibilitatea artistului. Care dintre cele două voci câștigă atunci când trebuie să luați o decizie dificilă?
Ideal ar fi să nu existe o competiție între cele două elemente.
Dacă decide numai administratorul, riști să obții o instituție foarte corectă în documente, dar lipsită de curaj și viziune artistică. Dacă decide numai artistul, riști să ai idei extraordinare pe care instituția nu le poate susține.
Managementul cultural înseamnă tocmai negocierea permanentă dintre cele două perspective. Sensibilitatea artistică îmi spune unde merită să ajungem, iar gândirea administrativă trebuie să găsească drumul realist până acolo.
În momentele dificile încerc să îmi pun o întrebare foarte simplă: decizia aceasta este bună pentru instituție și pentru public pe termen lung? Pentru că un manager nu gestionează doar prezentul unei instituții. Prin fiecare alegere importantă, gestionează o parte din viitorul ei.
11. Cultura nu se măsoară întotdeauna în aplauze, dar fără public ea riscă să rămână un dialog închis. Cum se construiește, în opinia dumneavoastră, publicul de mâine?
Construcția începe prin a nu considera publicul de mâine un public mai puțin important decât cel de astăzi.
Copilul pe care îl aduci pentru prima dată într-o sală de spectacol, adolescentul care vine la IntenCity pentru un artist urban și descoperă pentru prima dată o orchestră, studentul care asistă la o operă pentru că un prieten l-a convins – toți sunt potențialul public al următorilor douăzeci sau treizeci de ani.
De aceea, formarea publicului nu se face printr-o simplă campanie de marketing. Este un proces de durată. Începe prin educație, continuă prin acces și se consolidează prin calitatea experienței.
Și mai cred ceva: nu trebuie să îi cerem unui tânăr să vină spre cultură exclusiv în termenii noștri. Uneori trebuie să avem noi curajul de a parcurge o parte din drum către el. Dacă prima întâlnire se produce printr-un proiect crossover și a doua printr-o operă, nu văd aici o concesie. Văd o punte.
Poate că aceasta este una dintre cele mai importante responsabilități ale unei instituții publice de cultură: nu numai să servească publicul existent, ci să creeze condițiile pentru apariția celui care încă nu există.
12. Poate că adevărata performanță a unui manager cultural nu este să umple o sală, ci să schimbe raportarea oamenilor la cultură. Ce ați vrea să schimbați în felul în care craiovenii privesc Opera Română?
Mi-aș dori, înainte de toate, să nu o privească de la distanță.
Există încă percepția că opera este un spațiu destinat celor care au deja o pregătire muzicală, care cunosc regulile, compozitorii, limbajul. Eu cred exact contrariul. Nu trebuie să știi nimic înainte să intri într-o sală de operă. Trebuie doar să fii dispus să vezi și să asculți.
Mi-aș dori ca Opera Română Craiova să fie percepută nu ca o instituție aflată într-un colț specializat al vieții orașului, ci ca parte din identitatea lui. Un loc în care poți veni la Verdi sau Puccini, dar și o instituție capabilă să construiască IntenCity, să experimenteze formule noi, să formeze artiști și să genereze proiecte care aduc oameni din alte orașe și din alte țări la Craiova.
Dacă peste ani un tânăr care a descoperit pentru prima dată Orchestra Operei la IntenCity va cumpăra un bilet la Tosca, iar apoi își va aduce copilul la un spectacol, atunci cred că am obținut ceva mult mai important decât o sală plină într-o anumită seară.
Am creat o relație.
Iar, pentru o instituție de cultură, aceasta este performanța care durează.
Views: 2571
