Vreau să mă autodenunț: am fumat pe stadion.
Da, știu. În vremuri în care orice fotografie poate deveni rechizitoriu public, orice gest poate fi transformat în scandal, iar orice detaliu poate fi folosit drept scară pentru imagine, această frază poate părea suficientă pentru un „proces” pe rețelele sociale.
Zilele trecute, la Craiova, a avut loc un meci important. Un meci care ar fi trebuit să rămână în memoria orașului prin emoție, prin bucurie, prin tribune pline și prin energia aceea rară pe care fotbalul o mai poate aduce într-o comunitate. În loc să vorbim despre copii, despre sport, despre performanță, despre impactul unei asemenea seri asupra orașului, s-a ajuns, din cauza unor fotografii, la un soi de linșaj public: cineva și-a permis să fumeze pe stadion.
Da, și eu am fumat pe stadion. Și nu sunt singurul. Sunt foarte mulți oameni care fac asta, corect sau greșit. Nu acesta este, însă, centrul problemei. Nu fac apologia fumatului și nici nu spun că regulile nu trebuie respectate. Dacă există o interdicție, ea trebuie tratată ca atare. Dar să transformi un astfel de gest într-un mare subiect public, doar pentru câteva procente de imagine, mi se pare penibil.
Goana după senzațional ne-a adus aici: nu mai discutăm despre fond, ci despre fum. Nu mai căutăm soluții, ci vinovați de ocazie. Nu mai construim nimic, doar ne cățărăm pe câte o poză și sperăm să fim aplaudați pentru indignare.
Politicienii ar trebui să vadă cu totul altceva. Ar trebui să vadă că despre Craiova se vorbește tot mai mult. Ar trebui să vadă că fotbalul a adus din nou oamenii împreună. Ar trebui să vadă că, atunci când o echipă câștigă, când un stadion se umple, când copiii vin cu ochii mari și cu sufletul aprins, acolo nu este doar sport. Este educație emoțională, este apartenență, este comunitate.
Întrebarea corectă nu este doar cine a fumat pe stadion. Întrebarea corectă este: ce facem pentru copiii care au fost acolo?
Ce proiecte reale există pentru a-i apropia de sport? Ce soluții au fost propuse în Consiliul Local Craiova pentru tineri, pentru mișcare, pentru cluburi, pentru baze sportive, pentru accesul copiilor la antrenamente? Ce s-a făcut concret pentru ca energia din tribună să nu rămână doar o emoție de seară, ci să devină drum, disciplină și șansă?
Este foarte ușor să arăți cu degetul spre o fotografie. Este mult mai greu să pui pe masă un proiect. Este foarte ușor să transformi o țigară într-o tribună politică. Este mult mai greu să transformi o tribună de copii într-o generație care iubește sportul.
Revenind la fotbal, vreau să spun limpede: m-am bucurat cel mai mult pentru copiii care au venit la stadion. Ei sunt generația care contează. Într-o lume în care tehnologia pare să consume oamenii pe bandă rulantă, sportul le poate oferi o altă perspectivă asupra vieții: disciplină, emoție, apartenență, respect și speranță.
Copiii aceia nu trebuie să rămână doar spectatori ai unei bucurii. Ei trebuie să devină parte dintr-un proiect mai mare. Să aibă unde să alerge, unde să se antreneze, unde să viseze. Să înțeleagă că stadionul nu este doar locul unde vii să strigi, ci și locul unde înveți că munca, echipa și caracterul contează.
Așadar, mă autodenunț: am fumat pe stadion. Dar, în același timp, îi invit pe cei care au făcut din asta un mare spectacol public să se autodenunțe și ei: ce au făcut, concret, pentru sportul copiilor din Craiova?
Pentru că fumul unei țigări dispare repede. Penibilul, însă, rămâne.
Views: 119
