Inca un proiect al echipei Oltenia mea care ne aduce o parte interesanta a Craiovei si anume Craiovita Noua ! Cu aceasta ocazie tinem sa multumim pentru efortul facut si suntem alaturi de ei prin promovarea acestui proiect .
Si voi puteti sa dati un like paginii Oltenia mea !
Cartierul Craiovita Noua – un extras din revista Flacara nr. 902, apărut la 16 septembrie 1972.
Teritoriul actualului cartier Craiovita a fost, în vechime, o moşie – şi poate că este momentul acum să punctăm două date istorice importante privitoare la oraşul Craiova: anume că din 1521 (după moartea domnitorului Neagoe Basarab) oraşul (veche moşie a Craioveştilor) va deveni moşie domnească (adică va aparţine domnilor Ţării Româneşti, în succesiunea lor), iar din 1784 (în timpul domniei lui Mihail Şuţu) Craiova a intrat definitiv în stăpânirea obştei.
Revenind la moşia Craiovita, aceasta a aparţinut de-a lungul timpului unor mânăstiri: pe la 1603 Mânăstirii Polovraci, pe la 1673 Mânăstirii Hurezi (de asemenea la 1707, dăruită acestei mânăstiri de Constantin Brâncoveanu, în proprietatea căruia se afla Craiova şi alte moşii apropiate printre care şi Craioviţa), pe la 1827 Mânăstirii Dintr-un Lemn, pe la 1858 Mânăstirii Brâncoveni. În prima catagrafie a Craiovei, întocmită la 18 Ghenar 1835, mahalaua Craioviţa este menţionată cu 70 de familii şi purtând hramul bisericii Sf. Nicolae. Mahalaua este menţionată de asemenea şi în catagrafia din 1838, numărând de astă dată 80 de familii. Primele case pe acest loc se ridicaseră însă deja din secolul al XVIII-lea, deci de pe atunci se poate considera cartier (mahala).
Craiovita a făcut parte din comuna Cernele între 1912-1952, din 1952 a devenit comuna suburbană Craiovita (actualul cartier Craiovita Veche), iar din 1965 a fost inclusă administrativ în oraşul Craiova. În anii 1926-1927, printr-o hotărâre din 1921, primăria a repartizat în Craioviţa Veche loturi pentru veteranii din Primul Război Mondial (pe o hartă din 1962 acest spaţiu apare dealtfel cu denumirea „Cartier Demobilizaţi”). Iniţial, străzile cartierului (perpendiculare pe Calea Severinului şi paralele cu strada Podbaniţa – azi strada Constantin Brâncoveanu) purtau denumiri ce făceau trimitere la perioada războiului: strada General Obogeanu (din 1941 devenită strada Albăstrele), strada General Viişoreanu (din 1941 devenită strada Giuseppe Verdi), strada Caporal Benedict Popescu (din 1941 – strada Trifoiului), strada Cartierul 41 (la acea vreme cartierul numindu-se neoficial şi astfel, fiindcă se afla aici Regimentul 41 Infanterie). Cu timpul au mai primit aici loturi şi militarii activi, de asemenea muncitorii de la întreprinderile de stat de după 1947 precum şi demolaţii de pe actualul bulevard Nicolae Titulescu.
În 1966, odată cu stabilirea Planului de sistematizare a Craiovei, proiectul pentru cartierul Craioviţa Nouă a fost repartizat arhitecţilor Georgeta Voia şi Viorel Voia – proiect ce va primi în 1970 Marele premiu al Uniunii Arhitecţilor din România. Noul cartier urma să fie construit în regiunea desecată a bălţii Craioviţa (lucrare realizată în 1914 după proiectul de canalizare al inginerului W.H. Lindley, când pârâul Craioviţa – ce izvora din nord-vest, lung de 11,2 km şi cu mlaştini şi bălţi aflate pe parcursul său – a devenit Canalul colector). Construirea cartierului a început în anii ’70 şi a durat 15 ani. Mărginit la est de strada Constantin Brâncoveanu, la nord de Bulevardul Dacia, la vest de Calea Severinului-Bulevardul Dacia şi la sud de Calea Severinului, cartierul Craioviţa Nouă este cel mai mare şi cel mai populat cartier al Craiovei, de asemenea unul dintre cele mai mari cartiere din ţară – mai precis, este al doilea după cartierul clujean Mănăştur, exceptând cartierele din Bucureşti. S-a dorit a fi „un oraş în oraş”, prin urmare dotat cu toate cele necesare locuitorilor. În proiectul iniţial erau următoarele obiective: împărţit într-o zonă centrală, o zonă de locuit formată din trei microraioane şi o zonă verde de agrement, cartierul urma să aibă ca dotări o policlinică, cinci dispensare, trei licee, nouă şcoli generale, şase grădiniţe-creşe, o casă de cultură, două cinematografe cu câte 500 de locuri, sală şi terenuri de sport, un patinoar, un hotel cu 250 de paturi, un oficiu poştal, piaţă şi complexe comerciale. Pe parcursul construirii proiectul nu a fost însă respectat. Nu numai că nu au fost realizate toate obiectivele, dar s-au modificat şi aspectul arhitectonic, şi elementele de confort – au fost construite blocuri în plus şi au fost reduse spaţiile apartamentelor.
Views: 25
