Există întâlniri care se nasc din întâmplare și întâlniri care par să fie scrise de timp. Dialogul de astăzi este despre un om care și-a făcut din timp cel mai discret partener, iar din lumină, cel mai fidel aliat. Într-o lume în care totul pare să se consume cu repeziciune, Andi Voicu a ales să încetinească clipa, să o privească atent și să îi ofere șansa de a dăinui.
Pentru el, fotografia nu înseamnă doar apăsarea declanșatorului, ci o formă de a asculta ceea ce oamenii nu rostesc și de a păstra viu ceea ce, altfel, s-ar pierde în curgerea neobosită a vieții.
De peste un deceniu, Andi Voicu își scrie povestea prin imagini. Membru al Asociației Artiștilor Fotografi „Dacia Malvensis” din Craiova și fondator al brandului „Abys Photography”, și-a construit un parcurs bazat pe seriozitate, sensibilitate și respect față de fiecare om care îi trece prin fața obiectivului. Nu urmărește perfecțiunea artificială și nici spectaculosul cu orice preț. Caută adevărul unei priviri, emoția unui zâmbet spontan, liniștea unei îmbrățișări sau bucuria sinceră a unui moment care nu se va mai repeta niciodată. Tocmai de aceea, fotografiile sale nu impresionează doar prin estetică, ci prin povestea pe care o poartă în tăcerea lor.
Crezul său – „Noi, ca oameni, ne schimbăm, dar fotografiile rămân.” – nu este doar un motto, ci o filosofie de viață. În spatele fiecărui cadru se află convingerea că imaginea poate învinge uitarea și că memoria are nevoie de repere pentru a continua să trăiască. Fotografia devine astfel o punte între ceea ce am fost și ceea ce vom deveni, o arhivă a sufletului în care timpul își pierde puterea de a șterge.
Aceeași dorință de a reda valoare și frumusețe se regăsește și într-o altă dimensiune a activității sale. Prin proiectul „Laser Power”, Andi Voicu folosește tehnologia cu laser pentru a reda viață obiectelor marcate de trecerea anilor. Dacă prin fotografie conservă amintiri, prin acest proiect restaurează materia, demonstrând că frumusețea nu dispare, ci uneori are nevoie doar de mâna potrivită pentru a fi redescoperită. În ambele ipostaze, misiunea rămâne aceeași: recuperarea valorii ascunse de timp.
L-am invitat în „Dialogurile poetei” nu doar pentru a vorbi despre fotografie, ci despre felul în care un artist învață să privească lumea. Despre emoție, despre răbdare, despre lumină și despre acea clipă irepetabilă care, odată surprinsă, încetează să mai fie doar prezent și devine parte din eternitate. Vom descoperi omul din spatele aparatului de fotografiat, creatorul care și-a transformat pasiunea într-un mod de a dărui oamenilor ceva ce timpul nu le mai poate lua: amintirea vie a unei clipe perfecte în imperfecțiunea ei. În ceea ce urmează, vă invit să pășim împreună în universul lui Andi Voicu, acolo unde fiecare fotografie este o poezie scrisă cu lumină, iar fiecare dialog devine o invitație la reflecție asupra frumuseții simple și autentice a vieții.
1. Fotografia este mai mult decât o profesie. Pentru mulți artiști, ea reprezintă un mod de a privi și de a înțelege lumea. Cum a început parcursul dumneavoastră și care a fost momentul în care ați decis că fotografia va deveni drumul pe care îl veți urma?
Drumul meu nu a fost unul liniar, iar fotografia nu a apărut ca o simplă alegere de carieră, ci ca o salvare. Timp de 15 ani am profesat ca economist într-o lume guvernată de cifre, reguli și structuri rigide. Am realizat atunci că trebuie să încetez să fac doar ce „trebuie” și să încep să ascult ce îmi cere sufletul. Am simțit o nevoie profundă de a crea, de a fi prezent și de a oferi ceva autentic celor din jur. Am lăsat în urmă calculele și am ales să mă exprim prin lumină. A fost momentul în care am înțeles că fotografia nu este doar o nouă profesie, ci modul meu de a reînvăța să privesc lumea, să caut frumosul și să mă regăsesc pe mine însumi.
2. Într-o perioadă în care imaginile sunt realizate și distribuite cu o viteză impresionantă, fotografia de autor își păstrează valoarea prin autenticitate. Cum reușiți să transformați o simplă imagine într-o poveste care emoționează?
Într-o lume aflată într-o goană continuă după imaginea „perfectă” sau impecabil procesată, eu cred că adevărata valoare rămâne emoția brută. Secretul, dacă există unul, este să reușești să simți energia oamenilor din fața ta. Să le asculți starea, să le respecți spațiul și să fii receptiv la ceea ce transmit fără cuvinte. Pentru mine, aparatul de fotografiat nu este altceva decât o extensie a ceea ce simt eu însumi în acea fracțiune de secundă. Când reușești să te contopești cu atmosfera momentului, cadrul se compune de la sine. Atunci, imaginea încetează să mai fie o simplă fotografie și devine un fragment de viață care va continua să vorbească peste ani.
3. Stilul dumneavoastră se remarcă prin naturalețe și prin atenția acordată emoției autentice. Care este primul lucru pe care îl observați la un om atunci când îl fotografiați?
Primul lucru pe care îl observ nu este o trăsătură fizică, ci atitudinea. Mulți oameni vin în fața obiectivului purtând o „mască” — o poziție defensivă sau o poză pe care o consideră ei corectă. Ceea ce caut eu din prima secundă este privirea din spatele acestei măști. Mă uit după acel moment scurt de relaxare, când omul uită că este fotografiat, oftatul scurt de ușurare, un zâmbet spontan sau o clipire scurtă din ochi.
4. În spatele fiecărei fotografii există o întâlnire și, uneori, o poveste care depășește cadrul surprins de obiectiv. Care este imaginea ce v-a rămas cel mai aproape de suflet și de ce?
Cele mai valoroase imagini din arhiva sufletului meu nu sunt neapărat cele perfecte din punct de vedere etic. Sunt acele fotografii în care apar oameni care, din păcate, astăzi nu mai sunt printre noi. Când cineva drag pleacă, fotografia încetează să mai fie un simplu obiect sau un fișier digital — devine o formă de rezistență în fața uitării și singurul loc în care timpul pare că s-a oprit pentru a ne permite să le mai simțim o dată prezența, privirea sau zâmbetul.
5. Afirmația „Noi, ca oameni, ne schimbăm, dar fotografiile rămân” a devenit o carte de vizită a activității dumneavoastră. Cum s-a născut acest crez și ce semnificație are astăzi pentru dumneavoastră?
Acest crez nu s-a născut dintr-o strategie de marketing, ci dintr-o constatare simplă, aproape dureroasă, pe care am înțeles-o odată cu trecerea anilor. Privind în urmă la propria mea viață și la oamenii din jurul meu, am realizat cât de repede ne schimbăm: fizic, emoțional, ca priorități și ca mod de a fi. Timpul schimbă totul în calea lui — trăsături, priviri, relații.
Singurul lucru care refuză să se schimbe și care rămâne neclintit este fotografia. Cadrul acela surprins într-o fracțiune de secundă îngheață o stare pentru totdeauna.
Astăzi, pentru mine, acest motto este o promisiune și o responsabilitate. Îmi aduce aminte de fiecare dată când ridic aparatul la ochi că nu fac doar niște poze, ci creez o capsulă a timpului. Peste 10, 20 sau 50 de ani, când noi vom fi diferiți, iar unii dintre cei dragi nu vor mai fi lângă noi, acele fotografii vor vorbi exact cu aceeași voce sinceră despre cine am fost și cât de mult am iubit.
6. Fotografia presupune nu doar talent artistic, ci și capacitatea de a construi o relație de încredere cu oamenii. Cât de important este dialogul cu cei pe care îi fotografiați și cum influențează acesta rezultatul final?
Dialogul nu este doar important, ci este fundamentul întregului proces. Fără o comunicare reală, fără conectare, rezultatul poate fi din punct de vedere tehnic corect, dar va rămâne cel mult satisfăcător — o imagine rece, lipsită de viață. La toate evenimentele pe care le fotografiez, regula mea de aur este să pun omul pe primul loc și abia apoi aparatul. Niciodată nu încep prin a scoate echipamentul și a impune poziții sau cadre. Mai întâi stăm de vorbă, râdem, glumim, povestim. Am nevoie ca oamenii să simtă că în fața lor se află un prieten, nu un străin cu o cameră foto care îi evaluează.
7. De-a lungul anilor ați fost martorul unor momente unice din viața multor oameni. Ce v-au învățat aceste întâlniri despre emoție, despre timp și despre fragilitatea clipei?
Când ești martor la atâtea momente unice — de la lacrimile de bucurie ale unor părinți, până la îmbrățișările strânse dintre oameni care nu s-au văzut de ani de zile — realizezi cât de repede se scurge totul și cât de fragil este prezentul. Am învățat că emoția nu se poate programa și nici nu poate fi contrafăcută. Ea durează adesea doar o fracțiune de secundă — o privire furată, o strângere de mână, un suspin de ușurare. Dacă nu ești acolo, prezent cu mintea și cu sufletul, acea clipă se pierde definitiv în trecut.
8. Activitatea dumneavoastră nu se rezumă doar la fotografie, ci include și proiectul „Laser Power”, dedicat restaurării prin tehnologia laser. Cum se completează aceste două direcții profesionale în parcursul dumneavoastră?
Uneori mă întreb și eu cum am ajuns să le îmbin pe amândouă, dar privind în urmă, realizez că ele au exact aceeași rădăcină: lumina. În fotografie, lumina este cea pe care o caut, o îmblânzesc și o captez pentru a conserva o emoție și o amintire. În proiectul „Laser Power”, lumina este concentrată cu o precizie tehnologică uriașă, devenind un instrument prin care îndepărtez straturile de degradare, rugină sau trecere a timpului de pe obiecte. În ambele cazuri, rolul meu este același: să privesc dincolo de suprafață, să am răbdare și să folosesc lumina pentru a scoate din nou la suprafață frumusețea originală, fie că vorbim despre chipul unui om sau despre un obiect încărcat de istorie.
9. Tot mai multe persoane caută soluții eficiente pentru restaurarea diferitelor suprafețe, fără a le deteriora. Ce tipuri de materiale și obiecte pot fi curățate cu ajutorul tehnologiei laser?
Este într-adevăr o tehnologie absolut incredibilă, care pe mine mă uimește și mă fascinează de fiecare dată când lucrez cu ea! Ceea ce mi se pare spectaculos este modul în care un fascicul de lumină poate înlătura mizeria, depunerile sau degradarea fără să atingă fizic sau să afecteze în vreun fel suprafața originală.
Tehnologia laser pe care o folosesc permite curățarea ecologică, fără substanțe chimice sau metode abrazive dure (cum este sablarea), pentru o gamă extrem de variată de materiale:
• Lemn: De la grinzi vechi, piese de mobilier restaurate, până la suprafețe delicate care trebuie curățate fără a fi deteriorate fibrele;
• Metal și piatră: Îndepărtarea eficientă a ruginii, a vopselei vechi, a stratului de oxid sau a arsurilor industriale;
• Cămidă și fațade: Îndepărtarea depunerilor de fum, a petelor de ars și chiar a graffiti-urilor nedorite de pe ziduri sau clădiri istorice;
• Matrițe și piese industriale: Unde este nevoie de o curățare de o precizie chirurgicală fără a modifica cotele piesei.
Practic, tot ce a fost acoperit sau degradat de timp poate fi adus din nou la viață. Pentru mine, să văd cum sub un strat gros de rugină sau vopsea reapare suprafața curată, exact așa cum a fost creată inițial, este o satisfacție uriașă.
10. Dincolo de proiecte și recunoaștere profesională, rămâne moștenirea pe care un artist o lasă în urmă. Cum v-ați dori să fie privită peste ani munca dumneavoastră și ce ați vrea să spună fotografiile despre omul Andi Voicu?
Mi-aș dori ca oamenii care privesc fotografiile mele peste generații să nu spună doar „ce imagine frumoasă”, ci să simtă din nou bucuria, iubirea sau liniștea , să retrăiască acel moment.
Dacă fotografiile mele vor reuși, peste zeci de ani, să aducă un zâmbet pe chipul cuiva sau să aline un dor de cei care nu mai sunt, atunci voi ști că nu am fost doar un privitor al timpului, ci am reușit să le dăruiesc oamenilor ceva ce nimic nu le mai poate lua: amintirea vie a unei clipe adevărate.
Views: 1693
