Într-o lume în care viteza pare să fi înlocuit mirarea, există oameni care aleg să construiască punți între generații prin artă, sensibilitate și imaginație. Pentru ea, teatrul nu a fost niciodată doar un spațiu al spectacolului, ci un teritoriu viu al emoției, al educației și al întâlnirii autentice dintre oameni. De aproape două decenii, și-a dedicat viața scenei, păpușii animate și copiilor care învață să viseze privind un personaj prins între lumină și poveste.
Actor păpușar, profesor universitar, doctor în teatru și manager cultural, parcursul său profesional se îmbină astăzi cu evoluția uneia dintre cele mai importante instituții dedicate artei animației din România – Teatrul pentru Copii și Tineret „Colibri” din Craiova, instituție publică de cultură de subordonare locală, cu personalitate juridică. Aici, nu doar că a dat viață zecilor de personaje și universuri scenice, ci a contribuit activ la redefinirea teatrului pentru tânăra generație, transformându-l într-o experiență artistică modernă, accesibilă și profund umană.
Georgiana Dinescu îmbină rigoarea administrativă cu sensibilitatea artistului care înțelege că marile proiecte culturale se nasc din pasiune și curaj. Sub coordonarea sa, Craiova a devenit, an de an, un reper european al teatrului de animație prin festivalul „Puppets Occupy Street” — primul festival din România dedicat exclusiv artei animației în spații neconvenționale. Străzile orașului se transformă, în fiecare ediție, într-o scenă gigantică unde păpuși monumentale, spectacole vizuale, instalații, videomapping-ul și muzica aduc împreună mii de oameni într-o celebrare a imaginației fără granițe.
Lansat în 2014 și ajuns astăzi printre cele mai importante evenimente culturale din Europa de Est, festivalul a reușit să demonstreze că teatrul poate ieși dintre ziduri și poate aparține tuturor. Cu sute de evenimente desfășurate gratuit și artiști veniți din întreaga lume, „Puppets Occupy Street” a transformat Craiova într-un oraș al poveștilor vii. Ediția din 2026, desfășurată sub tema „STARDUST”, promite din nou să ridice privirea publicului spre magie, lumină și copilărie.
În paralel cu activitatea artistică și managerială, cariera sa academică reflectă aceeași preocupare constantă pentru formarea noilor generații. Ca lector universitar doctor la Universitatea de Arte din Târgu Mureș, predă discipline esențiale pentru arta actorului de animație și studiul prezenței scenice, construind pentru studenți nu doar competențe, ci și o înțelegere profundă a responsabilității pe care artistul o are față de public.
Între scenă și catedră, între marionetă și marile proiecte culturale, între copilărie și cercetarea academică, traseul său vorbește despre vocație, perseverență și puterea artei de a transforma comunități. Pentru că, uneori, cele mai importante revoluții culturale încep cu o păpușă, o lumină și un om care refuză să înceteze să creadă în magie.
Astăzi, într-un dialog aparte, descoperim omul din spatele rolurilor, proiectelor și recunoașterii profesionale — pe Georgiana Dinescu, dincolo de scenă, funcții și distincții.
1. Există oameni care aleg scena pentru aplauze și oameni care aleg scena pentru a vindeca, discret, fragilitățile lumii. În cazul dumneavoastră, teatrul pare să fi devenit mai degrabă un fel de limbaj interior decât o profesie. Când ați simțit pentru prima dată că păpușa, lumina și emoția vor deveni felul dumneavoastră de a exista?
Încă din copilărie am simțit că teatrul va fi viitoarea mea stare interioară și că va fi cea care mă va îndrepta, nu spre o profesie ci mai degrabă spre un mod de viață. Chiar înainte de a cunoaște rigorile acestei meserii, eram fascinată de felul în care o poveste poate schimba privirea unui copil chiar și a unui adult. Mai târziu, întâlnirea cu teatrul de animație și cu păpușa mi-a confirmat această intuiție. Am descoperit că păpușa nu este doar un obiect scenic, ci o prelungire sensibilă a sufletului actorului, un mijloc prin care pot fi rostite adevăruri delicate, vulnerabilități și speranțe fără ca acestea să devină apăsătoare. De-a lungul anilor am înțeles că teatrul nu oferă întotdeauna răspunsuri, însă are darul de a pune întrebările potrivite. De aceea spun adesea că teatrul m-a format la fel de mult cum eu încerc, prin spectacolele în care joc, să dau mai departe această bucurie și să ating suflete celor din public.
Astăzi, privind în urmă, îmi dau seama că alegerea nu a fost niciodată una conștientă. Nu eu am ales teatrul, ci teatrul m-a ales pe mine. Iar păpușa, lumina și emoția au devenit limbajul prin care comunic cel mai sincer cu lumea și, poate înainte de toate, cu mine însumi. Sunt instrumentele prin care încerc să ofer speranță, să trezesc imaginația și să păstrez vie acea parte din noi care continuă să creadă în frumusețe, indiferent de vârstă.
2. Uneori, marile povești nu se nasc în săli somptuoase, ci pe străzi, între oameni grăbiți care uită să mai privească cerul. Dumneavoastră ați reușit să transformați Craiova într-un oraș care respiră magie câteva zile pe an. Ce credeți că spune despre un artist faptul că alege să scoată teatrul dintre ziduri și să-l lase să se amestece cu viața?
Nu pot să îmi asum integral creditul pentru magia ce s-a creat în jurul festivalului Puppets Occupy Street, pentru că marile proiecte culturale nu se construiesc niciodată singure. A pornit de la o idee care mi-a fost împărtășită de fostul manager al teatrului, iar din acel moment am ales să mă dedic ei cu toată convingerea, cu entuziasm și cu responsabilitatea de a ajuta la dezvoltarea identității acesteia, pentru ca mai apoi să continui acest festival cum am știut eu mai bine,. În timp, proiectul a crescut și a căpătat propria sa personalitate, însă acest lucru a fost posibil datorită unei echipe extraordinare, artiștilor invitați, voluntarilor, partenerilor, autorităților locale care au crezut în acest demers și, nu în ultimul rând, publicului, care i-a dat sens și viață. Fiecare ediție este rezultatul unui efort colectiv și al unei încrederi comune că arta poate transforma un oraș.
În același timp, nu cred că noi am fost cei care am scos teatrul dintre ziduri. Dacă privim istoria lui, teatrul s-a născut în spațiul public, în piețe, în agora, în mijlocul comunităților. Acolo unde oamenii trăiau, sărbătoreau, puneau întrebări și își spuneau poveștile. Abia mai târziu a fost așezat între pereții unor clădiri impunătoare, câștigând poate prestigiu și rigoare, dar pierzând, uneori, contactul direct cu viața cotidiană. Festivalul nostru nu face decât să readucă teatrul acolo unde îi sunt rădăcinile: printre oameni. Cred că atunci când un artist alege strada ca spațiu de expresie face, de fapt, un gest de generozitate. Renunță la confortul scenei convenționale și acceptă provocarea dialogului direct cu un public care nu și-a cumpărat neapărat un bilet și poate nici nu intenționa să întâlnească arta în acea zi. Tocmai în această întâlnire neașteptată se produce magia. Un copil se oprește fascinat de o păpușă uriașă, un adolescent își scoate telefonul nu doar pentru a filma, ci pentru a privi cu adevărat, un adult grăbit își încetinește pasul și redescoperă, măcar pentru câteva minute, bucuria de a se mira.
Acesta este unul dintre cele mai importante roluri ale culturii: să întrerupă ritmul cotidian și să ne reamintească faptul că nu suntem doar oameni preocupați de obligații, ci și ființe care au nevoie de emoție, imaginație și frumusețe. Arta nu ar trebui să fie un privilegiu rezervat celor care îi trec pragul unei instituții culturale, ci o prezență firească în viața comunității. Ea trebuie să ajungă la oameni indiferent de vârstă, statut social sau pregătire culturală, pentru că ne aparține tuturor.
Poate acesta este și motivul pentru care festivalul Puppets Occupy Street a reușit să creeze o legătură atât de puternică între oraș și locuitorii săi. Timp de câteva zile, Craiova nu mai este doar decorul unor spectacole, ci devine ea însăși o scenă vie, un spațiu în care arta și viața se întâlnesc firesc. Piețele, parcurile și străzile nu mai sunt simple locuri de tranzit, ci devin locuri de întâlnire, de dialog și de comuniune. Cred cu tărie că o societate care trăiește în apropierea artei este o societate mai empatică, mai deschisă și mai bogată spiritual. Cultura nu rezolvă toate problemele lumii, dar schimbă oamenii, iar oamenii sunt cei care schimbă lumea. Dacă, prin ceea ce facem, reușim să determinăm măcar un copil să viseze mai mult, un tânăr să descopere frumusețea teatrului sau un adult să privească orașul cu alți ochi, atunci înseamnă că misiunea noastră și-a atins scopul.
3. Există o poezie aparte în felul în care copiii privesc teatrul — fără cinism, fără mecanisme de apărare, cu o sinceritate aproape dureroasă. Ce ați învățat despre oameni și despre viață din întâlnirea constantă cu această formă pură de emoție?
Nu știu dacă aș numi-o neapărat poezie, deși există, fără îndoială, o frumusețe aparte în felul în care copiii trăiesc întâlnirea cu teatrul. Aș vorbi mai degrabă despre sinceritate în forma ei cea mai pură. Copiii privesc spectacolul fără filtre, fără prejudecăți și fără mecanisme de apărare. Ei nu simulează emoția și nu încearcă să o ascundă. Se miră cu adevărat, râd cu toată ființa lor, se tem atunci când povestea o cere, pun întrebări și cred, fără rezerve, în ceea ce se întâmplă pe scenă. Au această extraordinară disponibilitate de a se lăsa purtați de imaginație, de a învăța și de a visa, iar aceasta este una dintre cele mai valoroase lecții pe care le poate primi un artist. În schimb, noi, adulții, pierdem treptat această disponibilitate. Ritmul alert al vieții, responsabilitățile și grijile cotidiene construiesc în jurul nostru un fel de armură invizibilă. Ajungem să analizăm totul înainte de a simți, să căutăm explicații înainte de a ne lăsa surprinși și, uneori, uităm că frumusețea nu trebuie justificată pentru a exista. De multe ori, bucuria lucrurilor simple este sufocată de presiunea obligațiilor, iar capacitatea de a ne mira devine un lux pe care credem că nu ni-l mai putem permite.
Copiii sunt, probabil, cel mai sincer și cel mai exigent public pe care îl poate avea un artist. Ei nu aplaudă din politețe și nu rămân conectați la un spectacol din respect pentru convențiile sociale. Dacă povestea îi cucerește, sunt acolo cu toată ființa lor. Dacă nu, îți transmit acest lucru imediat, fără menajamente. Tocmai această sinceritate îi obligă pe artiști să fie autentici. În fața unui copil nu poți juca superficial și nu poți ascunde lipsa de adevăr în spatele unor efecte spectaculoase. El recunoaște instinctiv autenticitatea. Din această întâlnire continuă cu copiii am învățat, poate mai mult decât din orice altă experiență profesională, că emoția nu poate fi fabricată și că sinceritatea este cea mai puternică formă de expresie artistică. Am învățat să nu mă iau întotdeauna prea în serios, să îmi păstrez curiozitatea și să nu uit de ce am ales această profesie. Teatrul nu înseamnă doar disciplină, tehnică sau performanță; înseamnă, înainte de toate, bucuria de a crea și privilegiul de a împărtăși această bucurie cu ceilalți. Copiii mi-au mai oferit o lecție esențială: aceea de a trăi prezentul. Ei nu sunt preocupați de ceea ce urmează peste o săptămână și nici de ceea ce s-a întâmplat ieri. Ei trăiesc clipa cu o intensitate pe care noi, adulții, o pierdem treptat. Întâlnindu-mă zi de zi cu această energie, am învățat să prețuiesc momentele simple, să mă bucur de fiecare spectacol ca și cum ar fi primul și să nu îmi consum energia pentru lucrurile pe care nu le pot controla.
Poate tocmai de aceea spun adesea că eu nu merg la serviciu, ci merg la teatru. Pentru mine există o diferență profundă între cele două. Serviciul poate însemna obligație. Teatrul, în schimb, înseamnă întâlnire, descoperire și bucurie. Este locul în care continui să învăț despre oameni, despre mine și despre lumea în care trăim. Iar dacă, după atâția ani, încă pot privi scena cu o parte din uimirea pe care o văd în ochii copiilor, atunci simt că nu mi-am pierdut cel mai important instrument al unui artist: capacitatea de a mă minuna.
4. Festivalul „Puppets Occupy Street” pare mai mult decât un eveniment cultural; pare o declarație despre libertate, imaginație și dreptul oamenilor de a visa împreună. Într-o epocă dominată de zgomot și grabă, cât de greu este să mai construiești mirare?
Cred că astăzi nu este mai greu decât altădată să construiești mirare; este doar mai dificil să îi determini pe oameni să își acorde timpul necesar pentru a o trăi. Trăim într-o lume dominată de viteză, de informații care se succed cu o rapiditate amețitoare și de o permanentă presiune de a produce, de a consuma și de a merge mai departe. În acest ritm, uităm uneori să ne oprim, să privim în jur și să ne lăsăm surprinși. Tocmai de aceea cred că un festival precum Puppets Occupy Street reprezintă, înainte de toate, o invitație la încetinire. Este o ruptură deliberată din ritmul cotidian, o invitație adresată comunității de a respira, de a se întâlni cu arta și, poate, de a se reîntâlni cu sine însăși. În fiecare an ne dorim ca, pentru câteva zile, orașul să funcționeze după alte coordonate. Străzile să nu mai fie doar locuri de tranzit, ci spații de întâlnire. Piețele să devină scene, iar trecătorii să se transforme, chiar și pentru câteva minute, din spectatori grăbiți în oameni care privesc cu uimire o păpușă uriașă, un spectacol aerian sau un artist care spune o poveste fără să rostească un cuvânt. În acele momente, timpul pare să încetinească, iar comunitatea redescoperă ceva ce nu poate fi cumpărat și nici înlocuit de tehnologie: experiența trăită împreună.
Din păcate, cultura este încă evaluată prea des prin indicatori economici sau prin rezultate imediate. Desigur, eficiența administrativă este importantă, însă valoarea unei instituții de spectacole nu poate fi redusă la cifre, încasări sau statistici. Adevărata ei valoare se măsoară în oameni. În copilul care descoperă pentru prima dată frumusețea teatrului. În adolescentul care înțelege că arta îi poate vorbi și lui. În familia care petrece împreună câteva ore de neuitat sau în adultul care pleacă acasă puțin mai senin decât a venit. Eu cred că investiția în cultură este una dintre cele mai importante investiții pe care o comunitate o poate face. Nu produce întotdeauna efecte spectaculoase de pe o zi pe alta, dar modelează caractere, dezvoltă empatia, stimulează imaginația și creează sentimentul de apartenență. O comunitate care are acces la cultură este o comunitate mai sănătoasă spiritual, mai solidară și mai deschisă către dialog. Poate că acesta este și sensul profund al festivalului nostru. Nu îl organizăm doar pentru a prezenta spectacole sau pentru a aduce artiști din întreaga lume la Craiova. Îl organizăm ca pe un gest de recunoștință față de comunitatea care ne susține în fiecare stagiune și care ne oferă încrederea de a exista ca instituție culturală. Simțim că avem datoria de a întoarce această încredere printr-un dar: opt zile în care orașul aparține artei, imaginației și oamenilor.
Sigur că organizarea unui astfel de festival este extrem de complexă. Vorbim despre sute de artiști din țară și din străinătate, peste 450 de evenimente desfășurate în doar opt zile, numeroase spații de joc, o logistică impresionantă, resurse umane și financiare considerabile și luni întregi de pregătire. Este un efort care presupune profesionalism, perseverență și o echipă extraordinară. Dar niciunul dintre noi nu privește această muncă drept o corvoadă. Atunci când vezi zeci de mii de oameni adunați în jurul unui spectacol, când observi copii și bunici privind împreună aceeași poveste, când simți că, măcar pentru câteva clipe, un oraș întreg respiră în același ritm, înțelegi că toate aceste eforturi au avut un sens. Mirarea nu este ceva ce se construiește din efecte spectaculoase sau din bugete impresionante. Ea se naște din întâlnirea autentică dintre artist și public, dintre imaginație și disponibilitatea de a visa. Iar dacă Puppets Occupy Street reușește, an de an, să ofere oamenilor acest drept de a visa împreună, atunci cred că și-a împlinit cea mai importantă misiune. Într-o lume care ne cere permanent să alergăm, poate cea mai mare formă de libertate este aceea de a ne opri pentru câteva clipe și de a ne lăsa purtați de poveste.
5. Ați traversat lumea teatrului din aproape toate perspectivele — actor, profesor, cercetător, manager cultural. Există, însă, adesea un preț tăcut pe care oamenii dedicați artei îl plătesc în culise. Au fost momente în care ați simțit că drumul devine prea greu? Și dacă da, ce anume v-a făcut să rămâneți, totuși, fidelă acestei lumi?
Ar fi lipsit de sinceritate să spun că nu au existat astfel de momente. Au fost perioade în care oboseala, responsabilitățile și dificultățile inerente unei cariere în domeniul cultural m-au făcut să mă întreb dacă mai am resursele necesare pentru a merge înainte. Arta este, de multe ori, privită doar prin lumina reflectoarelor, însă în spatele fiecărui spectacol există nenumărate ore de muncă nevăzută, decizii dificile, renunțări personale și o presiune continuă de a găsi echilibrul între ideal și realitate. În cazul meu, aceste provocări au devenit și mai complexe pe măsură ce am trecut prin mai multe ipostaze profesionale. Ca actor, îți asumi vulnerabilitatea de a urca pe scenă. Ca profesor, porți responsabilitatea formării unor generații de tineri artiști. Iar ca manager cultural, responsabilitatea nu se mai rezumă la propriul parcurs, ci se extinde asupra unei întregi instituții, asupra colegilor, colaboratorilor și proiectelor care depind de deciziile tale. Sunt roluri care nu se exclud, ci se suprapun și se hrănesc unele pe altele, dar care presupun și un consum emoțional și uman considerabil.
Da, au existat momente în care m-am gândit să renunț, mai ales în perioadele în care suprasolicitarea devenea greu de gestionat, iar realitățile financiare păreau să contrazică efortul și timpul investite. Cultura nu este un domeniu în care alegi să lucrezi pentru confort sau pentru siguranță materială. O faci pentru că simți că acesta este locul în care poți avea un sens. Iar atunci când apar dificultățile, tentația de a alege un drum mai simplu este firească. Totuși, de fiecare dată când am ajuns într-un astfel de punct, am încercat să îmi amintesc de ce am pornit pe acest drum. Răspunsul a fost întotdeauna același: dragostea pentru copii și convingerea că teatrul poate schimba destine. Poate că nu schimbă lumea într-un mod spectaculos și imediat, dar schimbă felul în care un copil privește lumea, iar acest lucru poate avea consecințe pentru întreaga lui viață. Dacă, printr-un spectacol, printr-un atelier sau printr-o întâlnire, reușesc să las în urmă o urmă de sensibilitate, de curaj sau de imaginație, atunci simt că munca mea și-a găsit rostul. Am învățat, de asemenea, că este mult mai constructiv să cauți soluții decât să rămâi captiv în propriile nemulțumiri. Desigur, este important să recunoaștem dificultățile, dar cred că adevărata provocare este felul în care alegem să răspundem lor. De fiecare dată am încercat să schimb ceea ce puteam schimba și să-mi schimb perspectiva asupra lucrurilor pe care nu le puteam controla. Această atitudine m-a ajutat să merg mai departe fără să îmi pierd încrederea în ceea ce fac.
Există însă și o dimensiune a responsabilității pe care funcția de manager cultural te obligă să o înțelegi profund. Deciziile tale nu te afectează doar pe tine. În spatele unei instituții există oameni, familii, colaboratori și proiecte care depind, într-o anumită măsură, de echilibrul și discernământul tău. Nu îți mai permiți să iei hotărâri exclusiv din perspectiva propriilor emoții sau nevoi de moment. Înveți că leadershipul în cultură înseamnă, înainte de toate, responsabilitate față de ceilalți.
Poate că acesta este prețul tăcut al unei vieți dedicate artei: să continui chiar și atunci când nu este ușor, să îți păstrezi credința într-o profesie care cere mult și oferă rareori recompense imediate. Dar există și o recompensă pe care nicio altă profesie nu o poate egala. Ea se regăsește în privirea unui copil care descoperă pentru prima dată magia teatrului, în emoția unui spectator care pleacă schimbat din sală sau în reușita unui fost student care își găsește propriul drum artistic. Aceste momente îmi reamintesc că fidelitatea față de această lume nu este rezultatul unei încăpățânări, ci al unei convingeri profunde. Nu am rămas în teatru pentru că mi-a fost întotdeauna ușor. Am rămas pentru că nu am găsit niciodată un alt loc în care să simt că pot fi mai folositoare oamenilor și mai aproape de ceea ce sunt cu adevărat. În artă, poate mai mult decât oriunde, oamenii încearcă uneori să salveze în ceilalți ceea ce nu au reușit să salveze în ei înșiși.
6. Există o parte din copilăria Georgianei Dinescu pe care teatrul încă încearcă să o păstreze vie?
Da, cu siguranță. Cred că fiecare dintre noi poartă în interior o parte din copilărie, iar ceea ce ne diferențiază este măsura în care alegem să o păstrăm vie. În cazul meu, teatrul a devenit locul în care această parte nu doar că a supraviețuit, ci continuă să crească. Poate cea mai importantă moștenire a copilăriei este însă sinceritatea. Copiii nu își negociază emoțiile și nu își ascund ușor adevărul. Încerc, pe cât posibil, să rămân sinceră cu mine însămi și cu cei din jur, chiar și atunci când adevărul nu este confortabil sau nu îmi aduce un avantaj imediat. Nu este întotdeauna ușor, dar cred că autenticitatea este singurul fundament solid pe care se poate construi atât o relație umană, cât și un act artistic. Copilăria m-a învățat și să mă bucur de lucrurile mici. De multe ori căutăm momente extraordinare și uităm că frumusețea se ascunde în gesturile simple.
Poate că teatrul are această putere extraordinară: nu ne întoarce în copilărie, ci ne ajută să nu pierdem ceea ce era mai valoros în ea. Capacitatea de a ne mira, de a avea încredere, de a visa și de a privi lumea cu ochii larg deschiși. Îmi doresc ca această parte din copilăria mea să nu dispară niciodată. Atât timp cât voi putea intra într-o sală de spectacole cu aceeași emoție și cu aceeași curiozitate cu care un copil deschide pentru prima dată o carte de povești, voi simți că teatrul continuă să mă învețe nu doar cum să fiu un artist mai bun, ci și cum să rămân un om mai bun.
7. Ați ales un domeniu fragil, aproape poetic prin însăși efemeritatea lui — teatrul de animație. Iar într-o societate care glorifică viteza și consumul, dumneavoastră continuați să investiți în sensibilitate. Credeți că arta mai poate educa suflete sau a devenit doar o formă elegantă de supraviețuire?
Nu cred că arta și-a pierdut niciodată puterea de a educa sufletele. Cred, însă, că trăim într-o perioadă în care această misiune a devenit mai dificilă și, tocmai de aceea, mai necesară decât oricând. Suntem înconjurați de o cantitate uriașă de informație, de imagini și de stimuli care ne solicită permanent atenția, dar nu întotdeauna și sensibilitatea. Comunicăm mai mult ca oricând, însă ne ascultăm tot mai puțin. În acest context, arta rămâne unul dintre puținele spații în care omul mai este invitat să încetinească, să reflecteze și să simtă.
Teatrul de animație are, din punctul meu de vedere, un privilegiu aparte. El vorbește, în același timp, copilului și adultului. Copilului îi hrănește imaginația, iar adultului îi oferă șansa de a redescoperi o parte din sine pe care, poate, a uitat-o în ritmul alert al vieții. De multe ori spun că noi nu facem spectacole doar pentru copii, ci spectacole care îi ajută și pe adulți să-și amintească faptul că au fost cândva copii. Iar această reîntâlnire cu propriile emoții este, cred, una dintre cele mai subtile forme de educație. Educația prin artă nu înseamnă să oferi răspunsuri sau să transmiți lecții moralizatoare. Ea înseamnă să cultivi empatia, imaginația, spiritul critic și capacitatea de a privi lumea și din perspectiva celuilalt. Din acest motiv, am crezut întotdeauna că investiția în cultură nu este un lux și nici o cheltuială opțională. Este o investiție pe termen lung în sănătatea spirituală a unei societăți.
Nu cred că arta este o formă elegantă de supraviețuire. Cred că este una dintre formele prin care o societate își păstrează umanitatea. Fără cultură și fără educație prin artă, riscăm să devenim mai eficienți, dar mai săraci sufletește. De aceea continui să cred în teatru, în păpușă și în puterea poveștilor. Nu pentru că ele pot schimba lumea peste noapte, ci pentru că pot schimba, în tăcere și fără ostentație, câte un om. Iar de foarte multe ori, marile transformări ale unei societăți încep exact așa: cu o emoție sinceră, cu o întrebare care rămâne în suflet sau cu un copil care pleacă din sala de spectacol privind lumea cu mai multă curiozitate și mai multă speranță decât atunci când a intrat.
8. Dincolo de funcții, proiecte și recunoaștere profesională, există întotdeauna omul care rămâne singur după ce se sting reflectoarele. Cine este Georgiana Dinescu în liniștea aceea în care nu mai există scenă, public sau aplauze?
Recunosc că aceasta este, poate, una dintre cele mai dificile întrebări. Mi-a fost întotdeauna mai ușor să vorbesc despre proiectele în care cred, despre oamenii alături de care lucrez decât despre mine însămi. Probabil pentru că am simțit mereu nevoia să păstrez o graniță clară între spațiul public și cel personal.
Dincolo de scenă și de responsabilitățile profesionale, sunt un om obișnuit, cu aceleași bucurii, îndoieli și fragilități pe care le are fiecare dintre noi. Așa că, în liniștea care urmează după ce se sting reflectoarele, nu sunt foarte diferită de cea pe care o întâlniți în timpul zilei, nu simt nevoia să fiu altcineva atunci când nu mă vede nimeni.
Tema ediției din 2026 a festivalului este „STARDUST” — un cuvânt care vorbește despre lumină, fragilitate și infinit. Dacă ar fi să priviți propria viață ca pe un spectacol construit din pulbere de stele, care credeți că este emoția ce a rămas constantă, indiferent de rolurile pe care le-ați jucat?
Dacă ar fi să definesc printr-un singur sentiment firul care leagă toate etapele existenței mele, acela ar fi bucuria. Bucuria de a descoperi, de a crea, de a învăța și de a împărtăși toate acestea cu oamenii pe care îi iubesc. Cred că aceasta este, în fond, adevărata mea „pulbere de stele” – nu succesele sau rolurile pe care le-am avut, ci emoțiile și oamenii care au rămas alături de mine și care au dat sens fiecărui pas făcut pe acest drum.
9. În acest dialog am încercat să surprindem cât mai fidel nu doar parcursul profesional, ci și universul interior care îl însoțește. Totuși, există o întrebare pe care ați fi așteptat-o și care nu s-a regăsit în această conversație? Dacă da, care ar fi aceea?
Nu cred că am așteptat o anumită întrebare. Am intrat în această conversație fără un scenariu prestabilit și fără răspunsuri pregătite. Oricum, nu sunt convinsă că trebuie să găsim răspuns pentru fiecare întrebare. Există lucruri care se înțeleg mai bine prin ceea ce facem decât prin ceea ce spunem. Poate că am și spus mai multe despre mine decât o fac de obicei. Nu pentru că aș avea ceva de ascuns, ci pentru că am considerat întotdeauna că o parte din viața fiecărui om trebuie să rămână un spațiu al discreției. Trăim într-o vreme în care suntem încurajați să expunem totul, însă eu cred că există o anumită frumusețe în a păstra câteva gânduri, câteva emoții și câteva tăceri doar pentru tine și pentru cei apropiați.
Vă mulțumesc pentru interesul pe care l-ați acordat persoanei mele prin acest interviu!
Views: 1457
