Mâine, joi, 21 mai 2026, creștinii ortodocși sărbătoresc Înălțarea Domnului, unul dintre cele mai importante momente din calendarul religios. Sărbătoarea are loc la 40 de zile după Paște și aduce, an de an, nu doar o profundă semnificație spirituală, ci și o bogată moștenire de tradiții, credințe și obiceiuri populare păstrate din străbuni.
Potrivit credinței creștine, Înălțarea Domnului amintește momentul în care Iisus Hristos S-a ridicat la cer în fața ucenicilor Săi, după Înviere. Este o zi a speranței, a rugăciunii și a credinței în biruința vieții veșnice.
În satul românesc, însă, sărbătoarea a depășit de-a lungul timpului spațiul bisericii și a devenit o zi încărcată de simboluri, obiceiuri și semne care vorbesc despre legătura dintre om, natură și divinitate.
În tradiția populară, ziua este cunoscută și sub numele de Ispas. Legenda spune că Ispas, personajul care ar fi fost martor la Înălțarea Mântuitorului, era un om vesel și blând. De aici s-a născut credința că, în această zi, oamenii trebuie să fie binevoitori, împăcați și curați la suflet.
Bătrânii spuneau că cine se ceartă sau poartă supărare în suflet de Ispas va avea parte de neliniști și necazuri tot anul. De aceea, ziua Înălțării este privită și ca un moment al împăcării, al iertării și al faptelor bune.
Una dintre cele mai răspândite credințe populare spune că, în ziua Înălțării, cerurile se deschid pentru scurt timp, iar rugăciunile rostite din inimă ajung mai repede la Dumnezeu.
Tot acum, potrivit tradiției, sufletele celor adormiți, despre care se spune că au rămas aproape de cei vii după Paște, se înalță spre lumea de dincolo. Din acest motiv, oamenii dau de pomană colaci, ceapă verde, brânză, plăcinte și alte bucate pregătite în memoria celor plecați.
Un obicei vechi, păstrat în multe sate românești, este purtarea frunzelor de nuc sau de leuștean la brâu ori așezarea lor la porți și ferestre. Tradiția spune că aceste plante au fost folosite și de apostoli la Înălțarea lui Hristos și că au puterea de a apăra casa și familia de rău.
După sărbătoare, frunzele nu se aruncau la întâmplare, ci erau păstrate ori folosite în gospodărie ca simbol al protecției, al sănătății și al belșugului.
În unele regiuni ale țării exista și credința că, în această zi, nu este bine să se spele rufe, să se lucreze pământul sau să se împrumute bani. Oamenii considerau că astfel de gesturi puteau atrage lipsuri, ghinion sau tulburare în familie.
În schimb, Înălțarea Domnului era o zi dedicată rugăciunii, familiei, pomenirii celor adormiți și faptelor făcute cu inimă bună.
Pentru țăranii de odinioară, Înălțarea avea și rolul unui reper pentru natură și agricultură. Vremea din această zi era atent urmărită, iar comportamentul păsărilor, lumina cerului sau semnele din gospodărie erau interpretate ca indicii pentru recoltele ce urmau să vină.
Satul românesc citea în natură un limbaj tainic, transmis din generație în generație, iar sărbătorile religioase erau strâns legate de ritmul pământului și al vieții de zi cu zi.
Într-o lume modernă, în care tradițiile se schimbă odată cu timpul, astfel de obiceiuri continuă să păstreze vie o parte importantă din identitatea românească. Dincolo de simbolurile religioase, Înălțarea Domnului rămâne o sărbătoare despre speranță, lumină, iertare și despre rădăcinile care ne aduc aminte cine suntem.
Views: 23
