Într-o lume grăbită, în care tăcerile sunt tot mai rare, iar cuvintele par uneori să-și piardă greutatea, poezia rămâne unul dintre puținele locuri în care omul se poate întoarce sincer către sine. Astăzi stăm de vorbă cu Maria Șarpe – poetă originară din Craiova, o voce puternică a poeziei contemporane românești, ale cărei versuri au depășit de mult granițele țării.
Deși recunoscută pentru volumele sale publicate și pentru prezența sa distinctă în literatura actuală, Maria Șarpe a ales să își așeze viața și inspirația într-un loc aparent liniștit: satul Dobrosloveni, Olt. Aici, între rădăcini, oameni și povești locale, a construit nu doar pagini de poezie, ci și un proiect care leagă cultura de comunitate și de realitatea concretă a unui loc.
În acest dialog vom încerca să mergem dincolo de biografie și de titlurile cărților, către omul din spatele lor: către copilăria care a modelat-o, către emoțiile care nasc poezie, către obstacolele și bucuriile drumului literar. Vom vorbi despre credința în cuvânt, despre locuri care devin acasă și despre cel mai recent volum al său, „Când o nalbă răsare din greșeală”, o carte care poartă în titlu fragilitatea și surpriza vieții.
Vă invit, așadar, să descoperim împreună nu doar poeta, ci și omul – într-o conversație despre memorie, despre prezent și despre acele semințe de sens care, uneori, răsar exact atunci când nu ne așteptăm.
Dincolo de cărțile publicate, de rolurile sociale și de munca pe care o faceți, rămâne întotdeauna omul, cu propriile lui întrebări, tăceri și căutări. Cine este, în esență, Maria Șarpe, atunci când toate aceste atribute se retrag și rămâne doar întâlnirea sinceră cu sine?
Cred că sunt, înainte de orice, un om care nu a încetat niciodată să pună întrebări. Nu despre lume, ci despre sensul ei. Poezia nu este pentru mine o profesie și nici o mască publică. Este felul meu de a mă retrage atunci când realitatea devine prea îngustă. Când rămân singură cu mine însămi, nu mai există „poeta”, nu mai există proiecte, sarcini sau titluri. Există doar un om care încearcă să înțeleagă de ce anumite lucruri dor, de ce altele ne salvează și de ce uneori viața ne aduce exact acolo unde nu am vrut și nici nu am plănuit niciodată să ajungem. În esență, sunt un om care nu a încetat să creadă în puterea adevărului de a fi. Iar poezia este modul meu de a-l căuta.
Craiova este locul în care v-ați început povestea, iar Dobrosloveni, locul în care ați ales să o continuați. Ce a lăsat Maria Șarpe în urmă atunci când a plecat, și ce a descoperit în liniștea acestui loc atât de special, despre care povestește mereu cu emoție și mândrie?
Craiova mi-a dat începutul. M-a format intelectual, mi-a oferit întâlniri importante, oameni, experiențe. Apoi a urmat auto-exilul într-o altă lume. O lume necunoscută care m-a trezit. Dar la un moment dat am simțit că trebuie să cobor într-o altă realitate a vieții. Când am venit la Dobrosloveni, am venit cu o idee foarte clară: să fiu eu, să fiu liberă, să fac cultură. Să construiesc proiecte, să aduc poezie, muzică, dialoguri culturale, să creez un portal între oameni și artă. Dar realitatea unui loc te învață foarte repede ceva: cultura nu poate exista izolată de viață.
Am descoperit aici o comunitate care avea nevoie nu doar de o altfel de cultură, ci și de un alt mod de implicare concretă. La Dobrosloveni am descoperit ceva ce nu găsești în orașe: timpul. Am descoperit povești care nu sunt scrise în cărți, dar care trăiesc în subteran. Am descoperit că uneori un sat poate avea mai multă memorie decât o bibliotecă. Am venit aici cu gândul de a face cultură. De a construi proiecte, de a aduce poezie, muzică, întâlniri. Și am început să fac asta.
Dar foarte repede mi-am dat seama că oamenii nu aveau nevoie de boemie. Aveau nevoie de sprijin, de o altfel de ordine, de încă cineva care să fie acolo, cu mânecile suflecate. Așa că, la un moment dat, mi-am scos tocurile și am coborât în realitatea locului. Am ales să fiu acolo unde era nevoie de mine.
Pentru că o comunitate nu se construiește doar din evenimente culturale. Se construiește și din lucruri foarte simple: din curățenie, din grijă pentru spațiul comun, din implicare.
Am înțeles atunci ceva foarte important: o casă nu înseamnă doar să stai pe prispă și să admiri apusul.
Ca să vezi un apus frumos, trebuie mai întâi să dai la o parte buruienile din curte. De aceea m-am implicat și în sprijinirea administrației locale. Nu din perspectiva politicii, ci din poziția de a sprijini un OM atunci când avea cea mai mare nevoie, din responsabilitate față de locul în care am ales să trăiesc. Pentru că imaginea unui loc, ordinea lui, respectul pentru spațiul comun, toate acestea spun ceva despre noi. Uneori o mână de femeie poate face foarte mult, mai ales când este lăsată și în mod special atunci când vine la pachet cu loialitate, respect și cu dorința sinceră de a ajuta. Și totuși, poate că aici se află și o tristețe a destinului meu. Pentru că lumea pe care mi-am imaginat-o eu nu există pe deplin în realitate. Eu am visat o lume a poeziei, a dialogului, a întâlnirilor în care oamenii se recunosc unii pe alții prin cultură și frumusețe.
Dar viața are uneori alte planuri cu noi. Am înțeles că nu voi putea trăi mereu în lumea aceea. Cel mult o pot atinge din când în când, pentru perioade scurte. Restul timpului mă întorc în realitatea concretă a celorlalți: în problemele lor, în nevoile lor, în lucrurile care trebuie făcute pentru ca un loc să fie cald si primitor. Uneori simt că realitatea mea interioară este ca un balon de săpun: fragilă, luminoasă, perfectă doar pentru o clipă. Lumea aceea există, însă în poemele mele. Și totuși, din când în când, ea se materializează pentru scurt timp: într-un festival, într-o întâlnire, într-o seară în care oamenii se adună și uită pentru câteva ore de graba lumii. Poate că nu mi-am construit exact lumea pe care am visat-o. Poate că nu voi reuși niciodată, poate că undeva, cândva va exista un colț de pădure și pentru mine… unde să privesc dintr-un șezlong ultimul apus și să îmi spun: ești liberă!
Dar până atunci aleg să rămân și să am grijă de locul în care trăiesc. Iar uneori, între două lucruri foarte concrete, reușesc să deschid din nou, pentru câteva clipe, ușa acelei lumi pe care am visat-o.
Deși alegeți să rămâneți modestă, sunteți o voce puternică a poeziei contemporane românești, cunoscută și apreciată inclusiv peste hotare. Simțiți această presiune atunci când scrieți, sau poezia rămâne un spațiu complet liber, intim și fără presiuni?
Dacă aș scrie cu gândul la recunoaștere sau la așteptările altora, probabil nu aș mai putea scrie deloc. Poezia nu suportă presiunea. Ea apare doar acolo unde există libertate totală. Când scriu, nu mă gândesc la public, la critici sau la premii. Mă gândesc doar dacă versul acela este adevărat. Dacă vine dintr-un loc sincer. În momentul în care începi să scrii pentru imagine, poezia se transformă în retorică. Iar eu nu cred în retorică. Cred în autenticitate.
Aș vrea, preț de câteva clipe, să priviți la începuturile dumneavoastră literare, la momentul în care poezia era poate doar o presimțire sau o nevoie tăcută. Ce i-ați spune astăzi Mariei de atunci, cea care abia își descoperea vocea și își căuta locul în lume și în literatură?
I-aș spune să nu se grăbească să fie acceptată. Să nu încerce să semene cu nimeni. I-aș spune că drumul va fi uneori solitar și că vor exista momente în care va simți că nu este înțeleasă. Dar că tocmai acele momente îi vor construi vocea. Și mai ales i-aș spune ceva foarte simplu: să nu renunțe niciodată la adevăr. Pentru că poezia care minte nu rezistă în timp. Și cred ca i-aș mai spune ceva: să nu renunțe niciodată la libertatea de a fi diferită.
Traversăm, din păcate, o perioadă în care interesul pentru lectură pare să scadă. Ce obstacole întâmpină astăzi un scriitor? Ați trăit vreodată dezamăgirea că literatura ajunge tot mai greu la oameni?
Nu cred că oamenii au încetat să aibă nevoie de literatură. Cred doar că lumea s-a umplut de haos. Cred că obstacolul cel mai mare nu este lipsa interesului pentru literatură, ci fragmentarea atenției. În acest haos, uneori cuvintele adevărate ajung mai greu la cititori. Dar literatura adevărată are o calitate extraordinară: nu dispare. Poate să circule mai lent, poate să ajungă mai târziu, dar își găsește cititorii. Dezamăgirea există uneori, desigur. Dar nu este suficient de puternică încât să-mi oprească dorința de a scrie.
Într-o perioadă în care tehnologia pătrunde tot mai mult în toate domeniile, inclusiv în literatură, iar instrumente precum ChatGPT și alte forme de inteligență artificială par să ofere oricui posibilitatea de a scrie, tot mai mulți oameni se descoperă peste noapte autori. Cum priviți dumneavoastră, ca poetă, această nouă realitate? Denaturează inteligența artificială într-un fel sau altul, autenticitatea actului scriitoricesc?
Tehnologia este un instrument. Nimic mai mult. Poate ajuta, poate genera texte, poate organiza idei. Dar poezia nu se naște din algoritmi. Se naște din experiență, din zbucium, din felul în care un om și-a trăit viața. Un vers adevărat poartă în el biografia celui care l-a scris. Așa că nu cred că inteligența artificială poate înlocui autenticitatea. Poate produce texte. Dar nu poate produce destine. Cum ar putea această tehnologie să formuleze un travaliu al cuvintelor? Nu poate. Această amprentă de exemplu o am doar eu și toți cei care îmi cunosc textele, o recunosc în fiecare vers. Așa se întâmplă cu fiecare slujitor al cărților.
Vreau să lăsăm, pentru moment, scrisul deoparte și să revenim la Dobrosloveni, locul unde ați construit un brand. Cum se întâlnesc concret aceste două lumi: Cea a poeziei și cea a realității concrete a unui proiect local?
Ele nu sunt atât de diferite pe cât par. Poezia vorbește despre viață și iubire. Iar comunitatea are nevoie de aceleași minuni. Când organizezi un eveniment cultural, când construiești un proiect pentru oameni, când ajuți la ordonarea unui loc, faci în fond același lucru: creezi o formă de armonie. Dobrosloveni nu este pentru mine doar un loc în care locuiesc. Este un loc în care m-am implicat cu tot ce sunt. Și dacă uneori poezia mea vorbește despre rădăcini, este pentru că aici am înțeles cu adevărat ce înseamnă ele.
Acum, după ce ne-ați purtat prin prezentul și gândurile dumneavoastră de astăzi, aș vrea să ne întoarcem puțin în timp, în copilăria Mariei. Dacă ați putea sta acum față în față cu fetița care visa atunci la viitor, ce sfat i-ați da? Credeți că femeia de astăzi a reușit să îi împlinească visurile și să o facă mândră?
Cred că fetița aceea ar fi surprinsă de multe lucruri. Nu știu dacă visurile ei erau exact acestea. Dar sper că ar înțelege un lucru: că am încercat să rămân un om drept. Că nu am uitat niciodată de unde am plecat și că am încercat, atât cât am putut, să las ceva bun în urma mea. Uneori asta este cea mai mare reușită.
Recent ați lansat volumul “Când o nalbă răsare din greșeală”; volum pentru care ați ales un titlu care sugerează fragilitate și întâmplare. Care a fost scânteia din care s-a născut această carte și cu ce ar trebui să rămână cititorii după ce o lecturează?
Cartea aceasta s-a născut din ideea că viața are uneori o logică misterioasă. Cele mai frumoase lucruri apar adesea exact acolo unde nu le-am plănuit. O nalbă care răsare din greșeală poate deveni uneori cea mai frumoasă floare din curte. Mi-ar plăcea ca cititorii să rămână cu gândul că fragilitatea nu este o slăbiciune. Uneori, tocmai din lucrurile fragile se naște adevărata forță.
Dacă ar fi să descrieți momentul prezent al vieții dumneavoastră printr-o singură imagine poetică,care ar fi aceasta și ce anunță ea despre cărțile pe care încă nu le-ați scris?
Aș spune că este ca o grădină în care abia acum începi să înțelegi ce ai plantat cu ani în urmă. Unele lucruri cresc încet. Dar când înfloresc, îți dai seama că a meritat răbdarea.
La finalul acestui dialog, aș vrea să vă ofer libertatea unei întrebări pe care poate nu am avut inspirația să o formulez. Există o întrebare la care v-ar fi plăcut să răspundeți și care nu se regăsește în acest interviu? Dacă da, care ar fi aceea?
Poate întrebarea ar fi aceasta:
„ În ce moment al vieții simțiți că vă aflați astăzi?”
Iar răspunsul ar fi foarte simplu. Aș descrie momentul prezent al vieții mele ca pe o curte pe care o îngrijești zi de zi. Smulgi buruieni, plantezi, îndrepți garduri, mai repari câte ceva. Nu este nimic spectaculos, dar tocmai aici este frumusețea. Și într-o seară, ridici privirea și vezi apusul peste tot ce ai muncit. Nu pentru că ai căutat apusul, ci pentru că ai avut grijă de locul acela. Poate că, în același timp, viața mea seamănă și cu o carte deschisă la mijloc. Nu mai este începutul plin de neliniști, dar nici finalul în care tragi concluzii. Este locul acela din poveste în care începi să înțelegi așezarea capitolelor deja scrise și, în același timp, simți că mai sunt multe pagini care așteaptă să fie trăite. Iar undeva, lângă un gard vechi, privești cum crește o nalbă. Nu a fost plantată cu intenție, dar a găsit locul potrivit și a înflorit. Cred că viața are uneori această logică simplă: nu urmează planurile noastre, dar în acele devieri apar, de multe ori, cele mai frumoase forme de răsărit.
Views: 88
