În anul 2020, an de debut al nemiloasei pandemii COVID-19 provocată de coronavirus, la o editură din Craiova apărea o lucrare documentară UNICAT intitulată UNIVERS CULTURAL, cu subtitlu CELEBRITATEA STRĂZILOR CRAIOVEI, la care s-a lucrat 12 ani.
Strazile sunt publicate in ordine alfabetica iar azi continuam cu Strada BABADAG si Strada BAHLUI.
Strada BABADAG
Babadag (în lb. turcă Babadağ) este un oraș în județul Tulcea, zona Dobrogei.
Clima este temperat continentală. Relieful este specific podișului Dobrogei, orașul situându-se în depresiunea pârâului Tabana, care îl străbate, între dealuri cu înălțimi de până la 250 m, din rocă granitică și calcaroasă, acoperite zonal de pădure. Zona este mărginită de lacul Babadag, lacul Razelm, dealul Coiun Baba, dealul Sultan Tepe și Ianik Bair.
Pe teritoriul orașului a existat o așezare de epocă romană numită Vicus Novus, menționată într-o inscripție din vremea Imperiului Roman (anul 178). În zona centrală a orașului actual s-au găsit de asemenea vestigii de epocă romană care dovedesc atingerea unui nivel cvasi-urban de dezvoltare (conducte pentru apă din ceramică arsă încastrate în zidărie etc.).
Prima atestare documentară este din 1263. În epoca medievală, după cucerirea Dobrogei de către Imperiul Otoman (începutul secolului XV), locuirea devine din ce în ce mai importantă în zonă. La un moment dat așezarea capătă un caracter urban, denumirea turcească a orașului fiind Babadag (Muntele Tatălui). Pentru o perioadă orașul a fost centrul administrativ al Dobrogei, fiind cel mai dezvoltat oraș dobrogean. Din epoca medievală în oraș se mai pot vedea geamia turcească din secolul al XVI-lea alături de mormântul lui Gazi-Ali-Pașa și cișmeaua Kalaigi, mausoleul lui Sari
Geamia turcească din Babadag
Saltuk Dede, Casa Panaghia precum și vase de ceramică, monede, arme și multe alte vestigii păstrate în colecții muzeale sau particulare.
În perioada 1677-1678, reședința pașei s-a mutat de la Silistra la Babadag. În felul acesta, importanța Babadagului ca reședință a celui mai important om al stăpânirii turcești din provincia de la Dunărea de Jos, crește tot mai mult. Cronicile menționează în legătură cu aceasta amestecul pașei din Babadag în politica internă a celor două țări române.
În 1900, populația era de 3.500 locuitori. Conform recensământului din 2002, populația Babadagului este de 10.037 locuitori din care 84.7% români și 15,3% etnii locale. După limba maternă, 85.5% vorbesc limba română, 12.5% turca și 1.3% limba romani.
Obiective turistice – În centrul orașului se găsește Geamia Gazi-Ali-Pasa și cișmeaua Kalaigi. Pe strada Măcin se află mausoleul lui Sari Saltuk Dede. Un alt obiectiv turistic este Muzeul de Artă Orientală, găzduit de clădirea „Panaghia”, din secolul al XIX- lea, în stil oriental. La 5 km spre Tulcea, ruinele unei fortărețe romane din secolele IV-V d. Ch. La circa 8 km de Babadag, pe un deal stâncos de lângă localitatea Enisala, se pot vedea ruinele cetății numită local Heracleea, de fapt o cetate genoveză (numită probabil Bambola sau Stavrichi) construită la sfârșitul secolului al XIII-lea și care a fost ocupată succesiv de către genovezi (sf. sec. al XIII – lea- prima jumătate a sec. al XIV-lea), a fost probabil sediul unui important principe local, Dimitrie, (Demetrius Princeps tartarorum), apoi a fost ocupată de o garnizoană a Țării Românești și ulterior cucerită de către otomani (care au denumit-o Yeni Sale), cetatea pierzându-și treptat importanța în decursul secolului al XV-lea, fiind apoi abandonată.
Strada BAHLUI
Bahlui este un râu din Moldova centrală, afluent al Jijiei. Izvorăște din Tudora, județul Botoșani la o altitudine de 500 metri și curge spre sud în județul Iași prin municipiul Iași, vărsându-se în Jijia, în apropiere de localitatea Chiperești. Are o lungime de 119 km și un bazin hidrografic de 2.007 km².
Afluenți de dreapta: Valea Mare, Valea Cetățuiei, Buhalnița, Rășcana, Măgura, Putina, Bahluieț, Hoisești, Ileana, Voinești, Vorovești, Pârâul Mare, Balciu, Nicolina, Vlădiceni, Vămășoaia, Tamarca, Comarna, Covasna.
Afluenți de stânga: Bahluiul Mic, Nicolina, Vulpoiul, Gurguiata, Lungu, Durușca, Zavarca, Totoești, Românești, Vătăvoaia, Bogonos, Râul Lupului, Rediu, Șorogari, Ciric, Chirița, Orzeni.
Etimologie – Bahluiul este un toponim de origine cumană, numele acestuia semnificând un „pârâu mocirlos”. Râul parcurge Câmpia Jijiei inferioare pe direcția NV-SE, trecând prin orașele Hârlău și Iași. Orașul Iași este străbătut pe o distanță de 14 km, împărțind practic orașul în două. Cartierele prin care trece Bahluiul sunt de la NV spre SE: Dacia, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, Podul de Piatră, Podul Roș, Tudor Vladimirescu, Grădinari, Dancu. Bahluiul se varsă în râul Jijia, în apropiere de localitatea Chiperești (județul Iași).
Istorie – În secolul al XlV – lea, în bazinul superior al Bahluiului apar primele formațiuni politice prestatale, în apropierea Hârlăului de azi, pe atunci cu denumirea de Târgul Bahluiului. O hotarnică din 1700 consemnează existența unor vaduri de moară pe Bahlui.
Planuri de regularizare a cursului Bahluiului au existat încă din secolul al XVIII-lea. În raportul lui König din 18 februarie 1785, se propunea „(…) realizarea unui canal navigabil care va trece prin Iași”. Într-un raport din anul 1787, contele Alexandre d’Hauterive, secretarul personal al domnitorului Alexandru Ipsilanti, a catalogat acest proiect ca fiind lipsit de eficiență: „(…) Ce alt s-ar putea trimite din Iași decât noroi?”
Chiar dacă ideea a fost abandonată, ea a fost reluată în articolul 158 din Regulamentul Organic (1832) când s-a prevăzut că „Siretul și Prutul (…) trebuie a se curăți și a se face mai îndemânatic pentru plutirea sau pentru a se face canaluri de comunicație, de pildă unirea Siretului cu Prutul prin râul Bahlui, care ar fi de mare folos și pentru comercia capitalei”.
Ca urmare a tăierii pădurilor aflate pe malurile sale, dar și a zăgăzuirii apelor de către proprietarii de moșii care au amenajat iazuri, debitul Bahluiul a scăzut, astfel încât „dispuet și cu ape turbure, trist ajunge în fața cetățenilor capitalei, în o stare vrednică a reclama a lor compătimire” (Gazeta de Moldavia, 13 august 1851 – Bahluiul)
În anul 1862, ca urmare a mutării capitalei Principatelor Unite de la Iași la București, omul politic moldovean Mihail Kogălniceanu cerea compensații economice pentru fosta capitală a Moldovei, între care și realizarea canalului navigabil Bahlui-Prut, prin care Iașul să devină „port-franc”.
În jurul anului 1880, lângă podul de cale ferată de pe linia Iași-Ungheni (1874), într-o băltoacă lărgită de viituri care era din vechime scăldătoarea târgului, ieșeanul Gafencu a amenajat gherete și bufete, transformând zona în Băile Bahluiului. Fete în costume de baie, cu pantalonași trei sferturi, îmbiau pe turiști cu cafele și bere rece. Aceste amenajări au atras nemulțumirea unor ieșeni mai puritani, care scriau astfel prin gazete: „Nerușinare! Bahluiul tocmai acolo unde curge printre locuințe, tocmai acolo unde sunt căi de comunicații și pe unde trece mai multă lume e prefăcut în scăldătoare. Sute de bărbați, femei și copii se văd stând în apă, la un loc sau alergând pe maluri în peile goale, fapt ce nu-l putem califica decât un atentat la bunele moravuri. Ar fi bine ca poliția să ieie măsuri pentru a îndatori pe cei înădușiți de călduri să meargă să se scalde în locuri dosnice, nu sub privirile trecătorilor, îndatorând în același timp și pe bărbați să nu se scalde la un loc cu femeile.” („Noua revistă”, 1 august 1885). Abia în octombrie 1896, Consiliul Sanitar al orașului i-a interzis antreprenorului Gafencu să-și instaleze cabinele la scăldătoare, pretextând că Liceul internat își construise o canalizare modernă cu scurgere în Bahlui.
În anul 1844, poetul Vasile Alecsandri a scris poemul Odă cătră Bahlui, în care descrie râul Bahlui ca fiind plin de glod și lăcaș al broaștelor, iar nasul său se plânge că trebuie să se „cârnească din loc” în apropierea podului peste râu.
„Adeseori departe de-a lumei triste valuri,/Cu pasuri regulate eu măsur al tău pod,/Bahlui! locaș de broaște! râu tainic, fără maluri,/Ce dormi chiar ca un pașă, pe patul tău de glod,/”Trecut-au, zic atunce, a tale negre unde/Ca gloria, ca viața, ca visul de noroc!”/”Ba n-au trecut, stăpâne! trist nasul îmi răspunde/Eu le simțesc prea bine, căci mă cârnesc din loc”.
Un alt scriitor care a cântat Bahluiul a fost și poetul Mihai Codreanu în sonetul Diana, în care descria astfel râul care scaldă Iașul:
„Bahluiul curge-ncet. Ca o reptilă/Cu solzii plin de stropituri murdare,/Târându-se prin vesperala zare,/Pe-ntinsul șes purcede parcă-n silă”.
În schița Toamnă lungă, George Topârceanu îl numește „râu fără apă”.
De asemenea, într-o epigramă, poetul George Lesnea descria inundațiile provocate orașului Iași de ieșirea din matcă a Bahluiului: „Bahlui, ades tu te repezi/Vijelios, fierbând în spume/Vrând să te speli de tot ce vezi,/Sau să ne mături de pe lume.”
Views: 1
